Blestemul fabricilor de chibrituri: de ce confecționarea chibriturilor era considerată foarte periculoasă

Erau aprinse de dinți, de corp sau de cizme și provocau boli grave: vorbim despre chibrituri. Într-o anumită perioadă, munca la o fabrică de chibrituri era considerată una dintre cele mai periculoase.

De fapt, chibritul modern a fost inventat cu puțin peste un secol în urmă. Adevărat, în China, deja în secolul al VI-lea existau bețișoare de sulf, dar în Europa se producea foc cu ajutorul siliciului și silexului. Apoi au apărut chibriturile cu sulf: de fapt, era un băț cu amestec chimic la vârf, iar pentru a-l aprinde era nevoie de acid. Prin urmare, un pachet de astfel de chibrituri era însoțit de o sticluță cu o substanță periculoasă. Odată ce acel bețișor era scufundat în acest lichid – acesta lua foc imediat. Astfel de chibrituri aveau un dezavantaj semnificativ – erau destul de scumpe. Astfel, chimiștii au început să caute o alternativă la aceasta.

Mai târziu au apărut așa-numitele chibrituri ale lui Prometeu. Aveau un design destul de complex: era un băț de lemn, în vârful căruia era o mărgea de sticlă cu acid sulfuric înăuntru. Mărgeaua era înfășurată în hârtie inflamabilă, iar pentru ca să ia naștere focul era necesară zdrobirea mărgelei, asigurând contactul între acidul sulfuric si hârtie. Aprinderea unui astfel de chibrit era comparată cu un adevărat ritual: întreaga familie iubea să urmărească această acțiune. Cineva a încercat chiar să zdrobească acea mărgeluță de un dinte și a reușit.

Cu toate acestea, toate opțiunile anterioare erau dificile anume la aprindere. În plus, chibriturile puteau provoca o adevărată ploaie de scântei, sau să se stingă foarte repede. De aceea, chimiștii au experimentat cu diferite substanțe, încercând să prelungească viața unei flăcări minuscule. Astfel, în 1826, a fost inventat modul cunoscut nouă de aprindere. Chibritul în sine a căpătat o nouă formă: un băț de lemn cu un cap din sulf, gumă și clorat de potasiu. Cu toate acestea, acest amestec fie se stingea foarte repede, fie se aprindea de la cea mai mică temperatură. De exemplu, chibriturile la acel moment puteau fi aprinse de pantofi.

La câțiva ani după chibriturile lui Prometheus, francezul Charles Soria, în vârstă de 19 ani, a venit cu un amestec mai stabil pe bază de fosfor alb. Chibriturile de fosfor erau incredibil de convenabile, păstrate în tuburi mici de metal, ceea ce însemna că puteau fi purtate cu sine. Aceste surse minuscule de foc s-au răspândit rapid în întreaga lume și au fost folosite în multe țări de zeci de ani. Cu toate acestea, și acestea erua foarte periculoase.

Desigur, este o chestiune de timp: la acea vreme, oamenii de știință nu erau încă atât de familiarizați cu toxicitatea diferitelor substanțe. În scurt timp s-au deschis mici fabrici pentru producerea de chibrituri cu fosfor alb în Paris, Londra, Viena, Berlin și în unele orașe americane, care s-au transformat treptat în întreprinderi uriașe cu sute de muncitori.
Erau anii 1830, cînd munca manuală era pe primul loc. La aceste fabrici lucrau în mare parte femei, iar sarcina lor era simplă – să înmuie bețișoare lungi pe ambele părți într-o soluție lichidă de fosfor alb amestecat cu alte substanțe chimice. Bețișoarele erau lăsate să se usuce, apoi erau tăiate în jumătate: chibriturile erau împachetate în cutii mici și trimise spre vânzare.