Calatorul

De ce în timpul Primului Război Mondial, soldații își înfășurau picioarele cu „bandaje” până la genunchi?

Dacă ne uităm la fotografiile soldaților din diferite țări din prima jumătate a secolului XX, vom observa o caracteristică interesantă. Cu cât imaginile sunt mai apropiate de începutul secolului, cu atât mai des apare personalul militar, cu picioarele înfășurate până la genunchi cu bandaje misterioase. Ce fel de ”element” este acesta și de ce era nevoie de el? Și cel mai important: de ce a fost în cele din urmă abandonat acest obicei?

Uniformele militare au parcurs un drum lung în ultimele secole. În Evul Mediu, armatele erau mici. Abia odată cu începutul Noii Ere, trupele au început să fie constituite din mii sau chiar zeci de mii de oameni. Primele armate de masă erau mercenare. Aici, majoritatea echipamentelor erau achiziționate de luptători.

Următoarea etapă au fost armatele de recrutare. Aprovizionarea acestor trupe cădea deja pe umerii statului. După cum știți, un soldat, pentru a lupta, nu are nevoie doar de arme, ci și de încălțăminte. Problema era – cum anume să fie această încălțăminte?
Infanteria, care, de serviciu, trebuia să parcurgă zeci și sute de kilometri de drum anevoios, avea nevoie de încălțăminte cu vârfuri mari. Cu toate acestea, în secolele 16-17, piele nu era încă cunoscută, iar producția de cizme înalte pentru a proteja picioarele de murdărie și umezeală era un ”lux inaccesibil”. Era pe cât de dificilă, pe atât de scumpă producerea unor astfel de pantofi în acel moment. Prin urmare, a fost inventată o soluție „necinstită”: înfășurarea picioarelor și ciorapi speciali – botine false, care erau întinse peste picior de la călcâi până la genunchi. Ambele aveau același scop – de a proteja piciorul de murdărie și umezeală.

Cizmele improvizate erau purtate peste cizmele sau pantofii ”scurți”. Ideea a fost împrumutată de la țărani, care mereu își protejau astfel picioarele.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărul celor înrolați în Armată crescuseră atât de mult încât chiar și producția acestor „ciorapi de protecție”, era prea costisitoare. Treptat, jambierele și „ciorapii” au cedat din ce în ce mai mult înfășurărilor convenționale.

Drept urmare, la începutul Primului Război Mondial, practic toți soldații foloseau aceste ”bandaje” pentru picioare. De fapt, acestea nu erau nimic altceva decât o pânză obișnuită subțire și foarte lungă. Erau realizate, de regulă, din țesături de lână sau bumbac.
Abandonarea acestei practici a început odată cu descoperirea pielii artificiale pe bază de țesătură textilă multistrat (kirza) și a materialelor similare acesteia. Datorită acestui fapt, industria ușoară a reușit să producă masiv cizme de diverse tipuri. Într-un fel sau altul, practic toate țările lumii au trecut la astfel cizme deja după cel de-al Doilea Război Mondial.